O lume ca aceasta

Comentariile vor fi în plus :)

Refugiu

De ce? De ce oamenii la care ţii cel mai mult te dezamăgesc, te rănesc, pleacă...
De ce? De ce atunci cînd totul începe să se aranjeze spre bine, apăreţi VOI; cei care te împing, te ghiontesc, te calcă..şi merg mai departe, pentru că nu le pasă, sau nu le pasă îndeajuns că să fie în stare să schimbe ceva. De ce? Merit eu asta? Probabil că da.

Mereu am avut impresia că totul e prea frumos pentru a putea fi adevărat. Totul are un "final". "Final"? Da, un "final".Nu credeam că există aşa ceva, se pare că am fost prea naivă şi optimistă. Acum ştiu.
Nu mereu totul e aşa cum îţi doreşti. M-am împăcat cu gîndul, şi cred că în curînd voi trece peste. Sau cel puţin aşa sper.
M-am săturat. M-am săturat de acest "bumerang" al vieţii. Atunci cînd îţi cresc aripile, începi să visezi, crezi, lupţi...eşti pusă la pămînt de soartă. Nu e ca şi cum e sfîrşitul lumii, dar în orice caz, o parte din tine pleacă, şi puţin probabil că se va mai întoarce. Acel moment cînd nu ştii ce se întîmplă cu tine. Sentimentul ăla de goliciune, singurătate şi impresia că nimeni nu ţi-e alături şi pare că nu mai ai pentru ce să lupţi şi să mergi mai departe. Ai nevoie de un refugiu. Un loc în care să fii doar tu. Un loc unde să-ţi poţi aduna gîndurile, să nu poţi fi atins de nimeni.Nu poţi da vina pe cineva. Probail aşa a fost să fie. Totul ce se face se face spre bine. Rămîne doar de aşteptat. Dar, cît să aştepţi? Această aşteptare se poate încheia cu o dezamagire, care să te înţepe şi mai tare.
Mi-e frică. Mi-e frică de tot ce mişcă. Mi-e frică de VOI. Mi-e frică de singurătate.
De ce? De ce îmi pasă? De ce nu mai pot schimba nimic? De ce nu sunt în stare de a face aşa ceva? De ce?

De ce totul e atît de complicat? De ce e totul atît de complicat La mine?
Probabil pentru că sunt egoistă; şi totuşi îmi pasă mai mult de alţii decît de mine.
Ceea ce am învăţat eu, este că niciodată nu trebuie să te ataşezi prea tare de oameni. Nu trebuie să te bazezi pe nimeni. Nu trebuie să crezi în promisiuni. Trebuie să te înveţi să fii independent, să nu depinzi de alţii. Trebuie să-ţi creezi propria ta fericire.
Poate, exagerez eu, însă asta e doar pentru că, ţin prea mult la toate, ca să le pierd acum.
Cînd ai impresia că cunoşti o personă, aceasta te surprinde în cel mai neaşteptat moment. Nu poţi judeca pe nimeni, şi nici ei nu te pot judeca pe tine. Suntem diferiţi. Gîndim diferit.

M-am pierdut în mine, în această lume mare. Tot de ce am nevoie, este un locuşor micuţ în care să mă simt bine. Nu am nevoie de nimic mai mult.
O parte din mine plînge, alta rîde. Sunt fercită. Fericită pentru EI, pentru TOŢI. Sunt fericită pentru fercirea altora, dar nu cred că este de ajuns pentru a putea face faţă tuturor greutăţilor din viaţă. Mergînd pe stradă, privind în jur, zîmbesc. Zîmbesc la un străin, îmi vine să-l iau în braţe.

Şi totuşi, acele momente grele nu le poţi trece uşor, e nevoie de timp. Însă, chiar dacă totul trece, nimic nu se uită, cum pare la prima vedere. Îmi aduc aminte de multe. Cuvinte aruncate în vînt. Priviri străine. Nimic nu se uită.
Da, ştiu. Iau prea la inimă totul. Nu prea cred că asta se poate schimba.

Înţeleg. Le înţeleg pe toate. Şi totuşi, mi-e greu să le accept.

O părticică din sufletul meu..