Troleibuzul plin cu oi…

Dimineţile şi serile, mai ales, troleibuzele din Chişinău circulă pline cu oi. Nu cu oi, oi, în sens de mioare, ci cu „oi!”, expresie parazitară care vrea să substituie multimilenarul nostru „of!”. În înghesuială, două doamne mă calcă una pe-un picior şi alta – pe celălalt. – Oi!, strigă amândouă odată, ţinându-se în loc de bară de umerii mei. – Nu trebuie să vă prezentaţi, le spun plin de respect. Că se vede şi aşa… În orele de vârf, troleibuzele noastre sunt bântuite de turme de suspine. „Oi!” în faţă şi „oi!” în spate. „Oi!” în sus şi „oi!” în jos. Suspinele se înşiră prin tot troleibuzul, cum zice şi cântecul: „Strigă, strigă, să se strângă Fetele din Valea Lungă, Ca oiţele la strungă…” După „oi!”-le bătrâne, vin din urmă (ca o turmă, rima se cere singură), „oi!”-ţele, aparţinând unor reprezentante minore, „oi!”-şoare, ale unor doamne relativ tinere, „oi”-ţe, ale unor adolescente şi ale unor maturi, bărbaţi în toată firea din neamul „oi”-esc, care n-au nimic în comun cu oieritul: ei, concetăţenii noştri, mai ales cei de la oraşe şi-au redus aproape tot vocabularul la această interjecţie, care poate exprima totul: ea e şi de greutate şi de uşurare, şi de spaimă şi de uimire, şi de necaz, şi de bucurie. Această exclamaţie devenită universală, cuprinde toate sentimentele, de la durere, amărăciune, ciudă până la satisfacţie, mulţumire, plăcere, mândrie, prostie. Moldovencele noastre, atunci când suspină ruseşte cred că sunt mai convingătoare. Dar şi unii moldoveni nu rămân de ele. În maxi-taxiul nr. 10 sunt, aproape de miezul nopţii, unicul pasager. Îi transmit şoferului o bancnotă de 100 de lei. Şoferul îmi zice: – Mai dă două! – S-a scumpit atât de mult biletul?, întreb curios, după grevele din ajun, gândindu-mă că au dreptate cei care propun ca aceste mijloace de transport, după creşterea taxelor, să fie rebotezate din maxi-taxi în maxi-taxe. Abia atunci şoferul descoperă că bancnota e de-o sută şi „o face de oaie”: – Oi, scuzaţi! Şi imediat devine amabil: – Câte bilete să vă dau? Mă uit în jur: sunt de unul în tot maxi-taxiul. – Oi!, observă şi el. Iată că avem şi „oi!” (aici e vorba de expresie) de gen masculin. Ce s-o fi întâmplat cu noi, fraţilor şi surorilor? Timp de secole basarabenii au suspinat, bocit, lăcrimat, căinat, jelit, tânguit cu „Of!”, „Ah!”, „Oh!”, „Vai!”, „Văleu-Aoleu!”, „O!”, „A!”, „Vah”, iar de mai bine de jumătate de veac, îi tot dau cu „oi!-le! În loc de oftături, de suspinare, de jeluire, de văicăreală, – numai „oi!”. Şi ici-colo câte o vacă. Ierte-mi-se! Aceasta, când încerci s-o corectezi, te pune imediat la punct: – Aşa ofta şi mama mea. Daţi-mi voie să n-o cred. Ţărancele noastre, cel puţin acum 20-30 de ani, mai plângeau cu „of!” şi „vai!”. Expresia respectivă e un moft orăşenesc, preluat din limba rusă. Iată că cei care s-au lăţit peste noi după 1940 ne-au lipsit şi de suspin, ei ne-au învăţat – când ne-au deportat, împuşcat, întemniţat – să suspinăm pre limba lor. Să fi crezut că astfel – oftând în graiul lui – ne vom putea îmblânzi gâdele?! E caz unic, bănuiesc, în istorie, când nişte călăi au reuşit ca jertfele lor nu numai să bocească, dar – atenţie! – să bocească în limba celora care i-au mucenicit. Şi totuşi… Nu mi-i imaginez pe Constantin Brâncoveanu şi feciorii săi oftând în faţa călăilor lor în turceşte (pentru ca să-l înţeleagă şi ei cât li-i de greu), nici pe Sfântul Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, cel hăcuit de tătari, oftând tătăreşte, nici pe Horia tras pe roată suspinând ungureşte, nici pe Mihai Viteazul plângând în nemţeşte, nici pe părintele Alexandru Baltaga scos în faţa plutoanelor de execuţie sovietice exclamând: „Oi!”, în clipa când glonţii i-au sfârtecat inima… Şi acum mă întreb: ce s-a întâmplat cu urmaşii lor, care atunci când îi doare ceva – iar pe ei permanent îi doare ba una, ba alta – suspină în graiul celora care le-au provocat atâtea suferinţe: – Oi! La fel îmi este greu să mi-l imaginez pe Ion Creangă căindu-se cu „Oi, crăişorule!”, în loc de „Of, crăişorule!”. Sau pe Vasile Alecsandri, zicând: „Oi!, Oi! am rămas iar cu piatra-n casă!”, în loc de celebrul „Of! Of! am rămas iar cu piatra-n casă”. Sau pe Eminescu meditând: „Oi! De câte ori voit-am ca să spânzur lira-n cui…” Ş.a.m.d. Cum să înveţi un  popor să se bucure în limba lui, dacă acesta încă nu s-a dezvăţat să suspine în limba impilatorilor săi?! Nicolae DABIJA